Sindromul Rabson–Mendenhall este o afecțiune genetică extrem de rară, caracterizată prin rezistență severă la insulină, tulburări ale glicemiei și manifestări care pot afecta creșterea, pielea și dezvoltarea dentară.
Boala aparține spectrului sindroamelor asociate disfuncției receptorului de insulină, alături de sindromul Donohue și sindromul de rezistență la insulină tip A. Severitatea este variabilă, iar manifestările apar, de regulă, din copilărie.
De ce apare sindromul Rabson–Mendenhall?
Afecțiunea este determinată de variante patogene în ambele copii ale genei INSR (19p13.3-p13.2), care codifică receptorul de insulină.
Când receptorul nu funcționează corespunzător, țesuturile răspund insuficient la insulină. Organismul compensează inițial prin secreția unor cantități foarte mari de hormon insulină, producând hiperinsulinemie.
Transmiterea este autozomal recesivă. Consangvinitatea poate crește probabilitatea apariției unei boli recesive, însă sindromul nu este limitat la familiile consangvine.
Care sunt manifestările clinice?
Tabloul clinic poate include:
- restricție de creștere prenatală și postnatală, cu severitate variabilă;
- reducerea țesutului adipos subcutanat și hipotrofie musculară;
- acanthosis nigricans — piele îngroșată, hiperpigmentată, cu aspect catifelat, mai ales în pliuri;
- anomalii dentare și modificări ale unghiilor;
- pilozitate excesivă;
- particularități faciale, uneori descrise ca aspect acromegaloid;
- manifestări de hiperandrogenism.
Aspectul acromegaloid nu înseamnă automat acromegalie prin exces de hormon de creștere. Dezvoltarea și creșterea diferă între pacienți.
Cum evoluează tulburările glicemice?
La început pot alterna hipoglicemia în perioadele de post și hiperglicemia după mese, pe fondul hiperinsulinemiei.
Ulterior, controlul glicemic se poate deteriora, cu apariția diabetului zaharat și a cetoacidozei diabetice. Hiperglicemia prelungită poate afecta retina, rinichii și nervii periferici.
Cum se stabilește diagnosticul?
Suspiciunea apare prin asocierea manifestărilor clinice cu rezistența severă la insulină.
Evaluarea poate include:
- glicemie și hemoglobină glicată — HbA1c;
- insulină și peptid C, interpretate în context;
- aprecierea creșterii și a stării nutriționale;
- investigații pentru complicațiile metabolice;
- testare genetică pentru INSR.
Identificarea variantelor patogene bialelice susține confirmarea moleculară. Diagnosticul diferențial include sindromul Donohue, rezistența la insulină tip A și alte afecțiuni cu insulinorezistență severă.
Cum se tratează sindromul Rabson–Mendenhall?
Nu există un tratament curativ care să corecteze defectul genetic. Îngrijirea urmărește controlul glicemiei, susținerea nutriției și prevenirea complicațiilor.
Medicamente pentru controlul glicemiei
Pot fi utilizate medicamente care îmbunătățesc sensibilitatea la insulină. Dacă hiperglicemia persistă, poate fi necesară insulinoterapia, uneori în doze mari, sub supraveghere specializată. Răspunsul terapeutic se poate modifica în timp.
Rolul IGF-1 recombinant
IGF-1 recombinant, singur sau în formule asociate cu IGFBP-3, a fost utilizat în cazuri selectate. Nu reprezintă însă o schemă standard pentru fiecare pacient. Dovezile sunt limitate, iar beneficiul pe termen lung rămâne insuficient stabilit. Alegerea necesită evaluarea atentă a riscurilor, inclusiv a hipoglicemiei.

0 Comentarii